Despre film

« Era normal : Ceauşescu, PCR, erau realitatea de zi cu zi, de ce să vorbeşti despre asta? ». Atunci când Vanina Vignal a cunoscut-o pe Ioana în România în 1991, dictatorul căzuse dar cele două prietene tot nu vorbesc despre politică. DUPA TACERE se luptă neobosit cu tăcerea trasmisă din generaţie în generaţie în această familie – şi în toată ţara. Înarmată cu un dicţionar, cu româna sa fluentă şi cu o cunoaştere în detaliu a familiei prietenei sale, cineasta dă dovadă de o determinare rară într-un gen de documentar consacrat – evocarea abuzurilor unei dictaturi – care se mulţumeşte uneori doar să culeagă mărturii. În virtutea prieteniei sale cu Ioana, ea o interoghează fără încetare, dezgropând un secret de familie incomplet mărturisit până în momentul acela şi punând astfel la încercare clopotul de sticlă sub care aceasta s-a refugiat. Dar pe măsură ce conversaţia avansează, prietena româncă detaliază din ce în ce mai mult mecanismul de evitare a dimensiunii politice pe care l-a dezvoltat sub dictatură. Iar această atitudine apolitică de supravieţuire nu întârzie să se dovedească a fi chiar carburantul sistemului, mulţumit că minţile se deconectează de bună voie.

Charlotte Garson, cinéma du réel 2012